Geamgiu de Bucureşti

Geamgiu de Bucureşti

 

Când dai drumul la TV invariabil în pauza publicitară apar şi reclame la geamurile termopan. Sunt mai bune, izolează fonic şi termic, le poţi cumpăra în rate şi odată montate confortul casei tale se va îmbunătăţi ca şi când începi o nouă viaţă. Primăriile cheltuie bani grei ca să înlocuiască ferestrele vechi şi, în general, în lumea întreagă oamenii preferă să monteze geamuri termopam datorită calităţii lor.

Totuşi, undeva în cartierul Titan, la capătul străzii Liviu Rebreanu, un mic atelier de geamuri şi oglinzi rezistă asaltului de termopane. Atelierul este micuţ, pe pereţi sunt atârnate icoane, calendare, o placă de Darts, un Chewbacca de pluş şi multe tablouri şi goblenuri mai mici sau mai mari aşezate ca într-o expoziţie. În centru încăperii tronează masa de tăiat, iar în spate stau pe rafturi sculele şi uneltele. Pe fiecare perete sunt rezemate pe jos bucăţi de geamuri şi oglinzi. Atelierul aparţine domnului Robert Nistor, care şi-a deschis mini afacerea în anul 2000, după ce înainte a lucrat la Cooperativa Tehnica Sticlei încă din anul 1990.

Cum au apărut primii geamgii din Bucureşti

 

Cooperativa a fost înfiinţată prin anii ’50 de nişte geamgii clujeni, din satul Mărgău. De altfel, potrivit revistei “Meţeriaşii” de la Muzeul Ţăranului Român, aproape toţi geamgii din Bucureşti se trag din satul clujean Mărgău. Aceştia au venit prima dată în capitală în urmă cu 100 de ani. Iniţial, veneau temporar în Bucureşti, din primăvară până în toamnă. Mai târziu, în 1946 şi-au făcut o biserică la Chitila. În general, locuiau la periferie în zone precum Eroii Revoluţiei, Olteniţei, Bucureştii Noi şi munceau în satele din împrejurimi. La rândul lor, au învăţat meseria de la negustori evrei din Arad şi Huedin, pe care au transmis-o apoi în familie. Ba, chiar aveau şi limba lor secretă – gumuţeasca pe care o vorbeau în prezenţa străinilor. După o perioadă, migraţia a devenit permanentă, când şi ceilalţi membrii din familiile geamgiilor mărgăuani au luat, deasemenea, calea Bucureştiului. În anii ’50 au fost forţaţi de regimul de atunci să îşi formeze o cooperativă pentru a putea continua munca. Iniţial, cooperativa s-a numit „Geamgiii Progresişti”, însă denumirea a fost schimbată pentru că nu convenea partidului. În vremea comunismului meşteşugarii se afiliau unei cooperative şi astfel puteau să îşi deschidă propriile ateliere, unde primeau comenzi atât de la stat, cât şi de la cetăţeni. Domnul Nistor şi-a făcut ucenicia într-un astfel de atelier de geamuri.

“Înainte erau multe (n. red. ateliere), undeva la 80-90 de unităţi, asta ale Cooperativei, dar nu ştiu să vă spun ce a mai rămas. La Cooperativă am făcut ucenicia, calificarea, prin UCECOM. Era tot aşa un atelier cum am eu, unde prestai activitatea: tăiat geamuri, montat orice era nevoie ca să te deprinzi cu meseria.

Cooperativa avea mulţi angajaţi, dar în unităţi eram doi-trei. Era centrala mare care distribuia angajaţii în unităţi, 2-3- 4, depinde de debitul de lucru care era. Centrala avea sediu pe Calea Moşilor, acum nu mai este”, spune domnul Nistor.

UCECOM, adică Uniunea Naţională a Cooperaţiei Meşteşugăreşti, înfiinaţată în 1951 mai există şi astăzi. Are în compunere în jur de 500 de cooperative meşteşugăreşti, în care lucreză 16.000 de oameni în domenii precum confecţii textile, metalice şi de piele, prelucrarea lemnului şi artizanat.

Cooperativele meşteşugăreşti se deosebesc de o firmă SRL sau SA prin faptul că toţi acţionarii deţin părţi egale şi sunt în acelaşi timp acţionari şi angajaţi. Bineînţeles, şi profitul se împarte în mod egal.

Genul acesta de afaceri a început în România în urmă cu circa 140 de ani, la 1879 şi încă se dovedeşte funcţional, dacă ne gândim că prin UCECOM s-au exportat în 2013 produse în valoare de 21 de milioane euro în 12 ţări.

Revenind la domnul Nistor, are acum un PFA şi face toată treaba singur, fără ucenici. Asta şi pentru că afacerea nu poate susţine încă un angajat în plus. „Îmi place tot ceea ce fac, să lucrez, cum se lucrează sticla, că dacă nu îmi plăcea...Asta este o meserie în care dacă nu îţi place ceea ce faci, nu poţi să o faci că e mai complicat”.

Cum se taie sticla

 

Chiar dacă pentru a tăia în sticlă au apărut tot felul de maşinării computerizate care fragmentează şi şlefuiesc zeci de metri liniari pe minut, domnul Nistor preferă să lucreze cu instrumentele clasice – echerul şi diamantul. „Ăsta e de bază, diamantul e de bază. Poţi să tai orice, nu contează grosimea geamului”.

Pentru a tăia un geam ai nevoie să ţii cont de câteva principii de bază pentru că la prima vedere poate părea simplu, sunt totuşi nişte reguli care trebuie urmate. În primul rând masa de lucru trebuie învelită cu postav pentru a nu zgăria sticla. Diamantul se aşează pe sticlă la un unghi de 70 de grade şi poţi începe să tai, dar nu oricum. Trebuie să fi atent să apeşi constant, dar nu prea tare şi să ai o viteză uniformă. Ar trebui să auzi un sunet şi aşa ştii că geamul se taie. Cu cât tai mai repede, cu atât sunetul se aude mai clar şi, invers, dacă nu se aude nimic, înseamnă că nu ţii bine diamantul. În cazul în care geamul trebuie să fie rotund, se foloseşte un compas, care se fixează pe sticlă cu ajutorul unei ventuze.

Compasul are liniarul gradat şi în funcţie de dimensiune necesară, calculezi diametrul şi tai. Însă, regula de aur este atenţia şi grija cu care tai geamul. „Se poate să te tai, să ajungi la urgenţe. Mi s-a întâmplat, bineînţeles. Tendoane tăiate, cu operaţii, ăsta e riscul meseriei. Când tai sticla trebuie să fii atent la manevrare, la tăiat, trebuie să ţii cont de, ştiu eu, cotele pe care ţi le dă clientul, să nu greşeşti, să nu îi dai altceva în loc”, spune geamgiul în timp ce îmi arată antebraţul drept brăzdat de vreo cinci şase cicatrici serioase.

Oglinda are acelaşi procedeu de tăiere ca sticla, doar că geamul este mai gros şi mai calitativ, un geam cristal. Domnul Nistor mărturiseşte că în comunism geamul folosit la oglinzi nu a fost mereu de calitate, importurile de acum fiind net superioare. „Înainte când să făceau la noi, erau mai proaste, mai cu valuri, mai cu nu ştiu ce, te vedeai mai strâmb în oglindă. Acum e diferenţă de calitate”.

Materia primă venea înainte de la fabricile româneşti din oraşe precum Buzău, Mediaş, Târnăveni, Scăieni sau Ploieşti. Acum, însă sticla vine pe vapor, de obicei, din China. „Producători români nu mai există şi se aduce din import. Din ce ştiu sunt doi trei dealeri care importă şi distribuie în toată ţara”.

„Concurenţa de la termopane pe mine m-a afectat şi nu m-a afectat ”

 

Atunci când a deschis afacerea, principalii concurenţa erau celelalte atelierele din zonă. Pe o rază de doi kilometri se aflau cinci astfel de prăvălii. Cu timpul însă au dispărut rând pe raînd. Ferestrele de termopan au început să prindă teren, să se ieftinească, aşa că din ce în ce mai mulţi români şi le-au putut permite. „Am rămas singurul pe o rază de mulţi kilometri. Clienţii vin din cartiere, de la distanţă.

Mă cunosc şi mă ştiu demult aici şi pentru că nu mai găsesc pe unde se duc şi ce zic - las că vin aici că găsesc sigur. Şi atunci se compensează cumva (n red. scăderea clienţilor ca urmare a apariţiei termopanelor). Bine, că nu s-a schimbat, mai sunt blocuri, chiar dacă se schimbă geamurile, în interior tot mai rămâne o oglindă, un geam de interior, cu model, mai fac mobile de sticlă, mai pun sticle, poliţe, pun chestii. Încă mai e de lucru, dar nu la nivelul care a fost. Asta nu se mai întoarce”.

Meşteşugurile vechi transmise din generaţie în generaţie, sau învăţate în şcolile de meserii au zilele numărate şi vor fi înlocuite cu altele pe măsură ce tehnologiile vor avansa. Odinioară o îndeletnicire foarte căutată şi indispensabilă, ocupaţia de geamgiu, la fel ca cea de pălărier, ceasornicar, cizmar sau de reparator de stilouri încetul cu încetul vor dispărea, iar despre ele se va mai vorbi doar în monografii şi cărţi de istorie.

Adresa: https://goo.gl/maps/FunhWjsvxSA2