Miere dulce de Ferentari

Este ora prânzului într-o zi de august foarte călduroasă în Ferentari. E atât de cald încât la fiecare pas pe care il faci simţi că te usuci şi te intrebi cum rezistă oamenii ăia în deşert de atâtea generaţii.

Pe străzi e aproape pustiu, mai vezi din când în când pâlcuri de oameni care vin dinspre staţia de autobuz, dar se risipesc rapid. Pe o parte a străzii sunt blocuri de patru etaje, cu grădini ingrijite şi locuri de parcare, iar pe cealaltă parte sunt case joase, cu garduri mari de lemn construite chiar şi în urmă cu o sută de ani. Printre şirurile de curţi, dăm de un gard înalt şi alb.

Deasupra porţii deschise larg scrie cu litere pictate cu negru „Miere de albine de la producător”. Peste firma de lemn curge o ghirlandă de viţă de vie până pe trotuar, iar prin poartă se vede o mare de umbră sub o arcadă de flori agăţătoare şi viţă de vie.

Când treci pragul primul lucru pe care îl simţi este o răcoare ce te izbeşte imediat. Parcurgi câţiva metri pe sub via umbroasă şi apoi o grădină întreagă se deschide în faţa ta. O cărare pietruită te poartă printr-o multitudine de flori colorate în galben, alb, portocaliu, nuanţe de roz şi roşu. În dreapta apar câteva legume, dar şi răsaduri de roşii organizate în şir indian pe patru rânduri. În spate se vede o altă viţă sub care este aşezată o masă cu muşama albă deasupra şi două bănci de lemn lăcuit. Pe lateral se află o cişmea cu robinet şi un săpun lângă.

Casa e micuţă şi cochetă, cu geamuri mici, vopsită de curând în alb cu un brâu maro la sol asortat cu uşa de la intrare. Ne întâmpină o doamnă micuţă cu părul roşcat tuns scurt. Purta o rochie albă fără mâneci cu un pattern geometric în două tonuri de gri.

Ferentari, de la lanurile cu porumb la blocurile de azi

Doamna D. locuieşte aici din 1968, atunci când s-a mutat de la câteva străzi mai departe, pe şoseaua Sălaj unde stătea cu chirie împreună cu familia. „Eu am venit în București în 1953 prima dată și am stat o perioadă. După aceea am mers înapoi la la țară dar nu am stat mult, un an doi. Tatăl meu tot timpul a stat în București că aşa era atunci bărbații plecau la muncă pe șantiere la București care pe unde putea la oraș, iar femeile rămâneau acasă cu copii cu tot.

Tatăl meu toată viaţa a trăit în Bucureşti şi după aceea m-a luat şi pe mine, apoi și pe fratele meu, după aia a adus-o și pe maică-mea. Aici, când am venit noi unde sunt blocurile erau porumb, pe aici era câte o căsuță aşa. Nu era nici să mergi pe trotuar, era un rând de pietre, de fapt de cărămizi, nici piatră nu era unde călcam cu picioarele. Dar pe la blocuri toată zona era pusă cu porumb. În ‘68 am cumpărat noi aici teren.

Proprietarul era în spate şi a vândut jumătate din teren. După aceea, mai târziu, avem în locul acesta care era tot așa în loc de casă și erau doi bătrâni. Mama mea l-a muncit, punea pe el de toate și până la urmă bătrânii au zis că dacă vrem să cumpărăm. Şi l-am cumpărat şi pe astă şi am lăsat aşa grădină. Locuiesc și cu fratele meu. El locuiește jos, eu sunt sus. Aici jos am doar bucătăria şi baia şi restul le am sus”.

Construcţia casei au terminat-o în 1970 când Ceauşescu începea să ridice blocurile din Ferentari. Totuşi, canalizare şi gaze au băgat abia peste 30 de ani, pe cheltuiala lor. Ferentariul, nu este aşa cum multă lume crede, un cartier al pierzaniei, cu blocuri urâte şi sărăcăcioase unde munţii de gunoaie ajung până la primul etaj. De fapt, mare parte a cartierului e formată din case vechi sau noi, unele mai bine întreţinute, altele mai dărăpănate, dar şi blocuri cu grădini îngrijite în care oamenii ies seara la aer.

Dar până să se dezvolte cartierul, în locul blocurilor era porumb, iar oamenii aveau vaci, toată zona fiind mai mult rurală. “Da, aveau vaci pe aicea. Aveau pământ în zonă că aduceau fân, aduceau şi veneau acasă când eram eu copil, adică la 13 ani că atât aveam când am venit în București (n.red în 1953). Veneau ţăranii, aveau niște coșuri foarte mari și făceau iaurt, aveau niște castronele mici, dar foarte frumoase cu iaurt în ele, dar era atât de bun. Veneau și îţi aduceau acasă brânză proaspătă, iaurt, lapte tot ce vroiai. Făceai comandă, aşa era, adică fiecare țăran avea clienți lui și nu plăteai atunci pe loc, îţi spunea: la salariu ai atât de plată. 

Şi tatăl meu a fost tot așa negustor pe piață, dar el lucra în piață. Lua așa porțiuni prin zonă, erau vii, erau pruni, erau grădini, şi îi cumpăra producția adică vin, vreau atât de prune, vreau atâte roșii şi le culegeam noi şi el mergea cu ele în piaţă și le vindea. Sau când tăiau vite și astea, şi le duceau la piaţă.

Pe vremea aia nu erau pui pe piață, eu nu am văzut pui sacrificaţi. Nu exista așa ceva pe piață, numai vită și porc şi oi. Dar pui pe piață, nu, numai pasăre vie. Cumpărai din piaţă găină, curcă, gâscă, ce vroiai era în piață vie, ţi-o luai vie şi ţi-o făceai acasă. Pe piață nu exista decât asta vită porc şi oaie şi mai era vânat din ăsta, iepuri, dar pasăre pe piață tăiată eu nu am văzut. După anii 70 au început să fie. 

Eu prima dată când am văzut pui tăiat îmi era greaţă să pun mâna sa mănânc așa ceva”. Aşa că în curtea mică înainte de flori şi legume, familia doamnei D. a crescut porci şi păsări - gâşte, curci, raţe şi găini.

Stupăritul, pasiunea familiei

Toată viaţa Doamna D. a muncit aproape de şoseaua Viilor, în fabrica de tricotaje “Tânăra Gardă”. Distanţa de circa patru kilometri până la fabrică Doamna D. a parcus-o foarte multţi ani pe jos întrucât în zona nu era nicio linie de mijloace de transport în comun. “Pe urmă a început, a băgat mașină (n.red. autobuz), nu erau nici gaze, nu era nimic pentru că eram în zona de demolare. Eu gaze am băgat în ’99. Dacă mai trăia Ceaușescu un an noi eram demolaţi. Păi vroia să facă autostradă să ne lege cu nu știu ce și eram în zona de demolare. Un an și ceva dacă mai trăia, gata nu mai eram aici! Am avut noroc! Aveam un puţ şi găteam la butelie. Atunci în ‘99 am băgat gaze, am băgat apă, canalizare dar am plătit și pe urmă după câțiva ani au venit și au băgat şi ăştia pe stradă apă și asta”.

După ce a ieşit la pensie, soţul doamnei şi-a descoperit pasiunea pentru apicultură. A primit un stup cadou de la un unchi şi aşa a început în urmă cu 20 de ani. Acum au grijă de 150 de stupi, în judeţul Giurgiu, la 50 de kilometri de Bucureşti. “Soţul meu a avut un apartament şi l-a vândut pentru albine. Atât de mult i s-a fixat că îi place să facă treaba asta. Şi a vândut apartamentul să cumpărăm un loc, să cumpărăm casă, ca să poti să ai pământ, ca să poţi să le ai. Altfel nu ai cum să le duci (n. red. - pe albine). Aşa, să pleci cu ele, ca sunt mulţi care pleacă cu ele, cu stupi, pe câmp, e greu şi e vai de ele, în soare ele mor. Noi acolo avem pomi, avem şi stau stupii sub pomi şi aşa lor când le e cald ies în gura stupului și stau atârnate de căldură. E un chin pentru ele”.

Cum se face mierea/viaţa familiei de albine

Albinele se organizează în familii, care au trei feluri de membri – albina lucrătoare (femele la care nu s-a dezvoltat aparatul reproducător), regina (care are rol reproducător) şi trântorii care are au ca unic scop să se împerecheze cu regina. Un stup poate găzdui între 40.000 şi 60.000 în perioada de vârf, la începutul verii, apoi din august numărul lor începe să scadă şi poate ajunge la doar 10.000 în luna ianuarie. Pe timpul iernii, albinele stau în stup în care se lasă miere ca să nu moară de foame. Se strâng toate într-un ghem pe fagure şi produc căldură dând din aripi ca să nu îngheţe.

Indiferent cât de frig e afară, temperatura din interiorul ghemului nu scade sub 14 grade Celsius. Pentru a produce căldura albinele consumă miere. Pe perioada iernii consumul poate ajunge şi la 10 kilograme în funcţie de mărimea stupului. O albină trăieşte în jur de 35 de zile, din care primele 20 şi le petrece făcând tot felul de activităţi în stup (construieşte faguri, hrăneşte larvele şi puietul, se luptă pentru stup dacă e cazul) şi numai în ultimele două săptămâni de viaţă iese din stup şi colectează nectarul florilor din care produce mierea. Într-un stup mor zilnic circa 1.500 de albine şi se nasc vreo 3.000.

Procesul de fabricare a mierii începe în momentul în care albina părăseşte stupul şi zboară cautând nectar. După ce găseşte floarea, se aşează pe petalele, extrage nectarul pe care îl ţine într-o guşă înde îl amestecă cu secreţii salivare şi se întoarce în stup. Odată ajunsă înapoi, ea regurgitează nectarul, pe care îl mestecă apoi cu saliva sa pentru a adăuga enzimele conţinute de aceasta.

Şi repetă procedeul ăsta de multe multe ori până obţine mierea. În timpul vieţii sale o albină produce cam o lingură de miere. Pentru o jumătate de kilogram de miere, o colonie trebuie să viziteze un milion de flori şi să zboare peste 80 de kilometri.

“Dacă vreţi să urmăriţi o albină dacă a luat ceva din floare, uitaţi-vă la picioruşele ei că are ceva galben, adică polenul şi în guşică adună ce-i mai bun şi pune acolo şi când ajunge în stup descarcă şi celălalte lucrătoare culeg. Unele se duc să adune şi unele rămân în stup şi lucrează, altele hrănesc puietul care iese. Ele tot timpul muncesc, zi-noapte ele sunt acolo. Albina e cea mai curată fiinţa de pe faţa pământului şi cea mai vrednică. Merge trei km., bine, merge şi mai mai departe, dar trei km. de jur împrejur dă ocol să aducă miere în stup. Deci ea aleargă pe tot câmpul ăsta şi vine la stupul ei nu se duce în altă parte. Acolo vine şi fiecare în parte are rolul ei. Fiecare stup are regina lui, dar se mai duc că ele mai ies la împerecheat afară şi le mai prin păsările şi mai rămân şi fără regină, dar vara ele depun ouă şi albina îşi face regina imediat, dar sunt multe care rămân fără şi trebuie să le muţi. Ca se le duci dintr-un stup într-altul, se adaptează mai greu, aşa că le stropeşte cu alcool şi îşi pierde mirosul. E mai greu, mai complicată treaba, dar v-am zis tot timpul e de muncă (…) Cine zice că doar pui borcane şi curge miere şi iei bani se înșeală amarnic. E foarte multă muncă”.

Ce înseamnă să ai grijă de albine

Dar nu doar albinele muncesc non-stop, ci şi cei doi soţi apicultori. Stupii trebuie să fie îngrijiţi şi albinele la fel. Un stup are mai multe rame pe care albinele construiesc faguri, dar fagurii pot fi adăugaţi şi artificial. În fiecare cămară a fagurelui se întâmplă ceva, fie că depun mierea pe care o căpăcesc cu ceară, fie se dezvoltă larvele. Iar ramele se mai şi strică şi trebuie înlocuite.

“Albina pune pe fagure şi după aceea îl căpăceşte cu ceara. Şi noi avem faguri pe care îi schimbăm pentru că ramele se mai înegresc cu timpul, se fac foarte urâte şi noi scoatem alea, topim, şi facem ceară şi din ceara aia o ducem şi o dăm la schimb şi luăm faguri noi. Avem pe cineva la Maramureş sau la Târgu Mureş. Toamna și primăvara e târg cu asociaţia de albine și mergem să ducem ramele, doar plătim manopera.

Deci predăm ceara noastră bucăţi mari aşa cum o facem noi şi luăm faguri noi făcuţi de ei şi plătim doar manopera. Tot timpul avem faguri noi şi le ştim. Soţul meu anual schimbă, nu îi place să vadă rame din alea urâte, că ele tot pun puiet acolo  şi se micşorează căsuţa aceea.

Puietul când iese de acolo rămâne, se desface cum să vă zic eu vouă, cum s-ar dezbrăca, camăşală din aia şi rămâne foarte mic locul acolo şi nu mai au unde se mai depună mierea aşa că o dă la o parte, scoate rama  și noi punem faguri noi. Şi pe fagurele ăla, care e subţire, îl așează pe rame, pe nişte sârme şi ele după aceea fac căsuţele şi pe o parte şi pe alta clădesc unde depun mierea, aia e clădit de ele.

Dar ele clădesc şi singure fagurele. Că le pun şi rame goale cand sunt multe albine. Când e luna iunie când ele pleacă din stup, roiesc se spune. Se înmulțesc și dacă n-are ce să facă în stup, pleacă. De aia zice a roit şi le pune şi rame noi şi mai pune încă o cutie la stup şi acolo ele mai clădesc singure ca să îşi facă treaba, să nu plece. Şi acolo depun și miere, dar mierea aia nu poţi să o dai la centrifugă. Aia o scoţi şi o mâncăm aşa ca fagure cu miere.

Nu ne-am ocupat de vândut fagure, e foarte mult de muncă. Acolo trebuie să fim mulţi”.  Recoltarea mierii de albine se face prin detașarea fagurilor plini, îndepărtarea capacelor de ceară și trecerea prin centrifugă.

Tipurile de miere se fac într-o anumită ordine în funcţie de înfloritul florilor. Se începe cu rapiţa în luna mai, apoi salcâmul, teii, floarea soarelui, iar toamna este cea de mană adică din pădurile de foioase şi de conifere şi cea polifloră. “Pe ramă rămâne mierea de salcâm adică rama dacă nu e completă noi nu putem să o scoatem, iar ele în continuare umple rama  ce mai ieși din salcâmi și din rapiţă și floarea soarelui şi flori de câmp, de pădure, de toate. De aceea se numește polifloră și asta o scoatem ultima. E combinată cu de toate”.

Munca nu se încheie cu colectarea mierii

După ce termină cu mierea, Doamna D. trece la cules lăptişorul de matcă “trebuie să stai să scoşi cu beţisorul, dar asta e o muncă foarte migăloasă și stupul acela numai dă miere după ce scoti lăptișorul”.

Lăptişorul de matcă este de fapt o secreţia unei glande ale albinelor lucrătoare tinere. Secreţia are loc din a treia zi de viaţă până în a unsprezecea, timp în care albina se hrănşte doar cu această substanţă. Tot cu lăptişor sunt hrănite larve în primele trei zile, după aceea devinie alimentul exclusiv al reginei pe tot parcusul vieţii acesteia. Celelalte larve care devin albine lucrătoare sau trântori sunt hrănite cu un mix de miere, apă şi polen.

După lăptişor, propolisul este un alt produs apicol foarte căutat “propolisul îl pune ele pe ramă, unde e puţin gol că ele la toate trebuie să fie foarte aşa, cel puţin iarna, ele acolo clădesc propolis, adună se ia de pe ramă, unde sunt locuri goale ele lipesc acolo propolis pe care noi îl curățim cu cuțitul, aşa încet-încet, dar numai când e cald.  

Când e frig sare propolisul, se sparge. După ce îl scoatem îl punem în alcool de 90 de grade. Noi nu prea am mai făcut din cauză că nu găsim alcool bun, adică ne e şi teamă că nu stii ce cumperi. În comerț nu se mai găseşte așa cum era înainte la alimentara. Acum nici nu stii ce sa cumperi şi mai bine am renunțat decât să mai faci cine știe ce prostie. Am mai făcut pentru noi în casă. Am avut o perioada când am făcut oţet de miere, dar e foarte multe muncă și odată cu vârsta începi să mai renunți”.

Doamna D. este îngrijorată cu privire la soarta albinelor. Spune că a observat că pe câmpurile unde se plantează floarea soarelui modificată genetic, albinele nu se mai aşează. O altă problema ar fi că multe câmpuri sunt goale, nelucrate. Cu toate acestea, spune că nu ar renunţa la stupi niciodată. “E foarte frumos cu albinele, eu tot timpul aş sta acolo cu ele. În Giurgiu unde avem stupii e o zonă foarte frumoasă, e linişte (…) E şi pădure. La 500 de metri de stupi noi avem pădure de salcâm, e foarte frumos”.

Albinele polenizează circa 80% din culturile de care avem nevoie pentru a supravieţui. Practic, putem spune că albinele susţin viaţa pe pământ. Însă existenţa lor este pusă în primejdie din cauza industrializării agriculturii şi folosirea pe scară larga a substanţelor chimice precum îngrăşăminte sau pesticide.