Portret de florăreasă: Doamna Sultana

Portret de florăreasă: Doamna Sultana

Florăresele au existat din totdeauna pe străzile Bucureştiului colorând oraşul cu petale şi lăsând în urma lor mireasma dulce a florilor. Chiar dacă munceau pe brânci de la primele ore ale dimineţii şi până noaptea târziu această îndeletnicire nu le aducea prea mulţi bani. Cărau după ele nişte coşuri de răchită imense şi pline cu flori pe care le plimbau pe străzi în căutarea clienţilor. Femeile erau cele care se ocupau de vânzarea florilor. Fetele îşi primeau slujba de la mamele lor, care, la rândul lor, au moştenit-o de la generaţia de dinainte. Prin anii ’40 florăresele nu aveau ca acum tarabe răsfirate prin tot oraşul, ci le întâlneai mai degrabă prin centrul oraşului. Una dintre zonele în care se adunau era la Universitate. Îşi îngrămădeau coşurile pe jos una lângă alta pe tot trotuarul bulevardului I.C. Brătianu, cam pe unde se află Teatrul Naţional acum. Bineînţeles că, odată cu trecerea vremii, comerţul cu flori s-a schimbat radical, însă, chiar dacă au apărut şi florării moderne şi site-uri de unde poţi să trimiţi flori oriunde în lume, meseria de florăreasă stradală continuă să existe. Le întâlneşti oriunde în oraş unde este aglomerat, în orice intersecţie, în faţa şcolilor, spitalelor, lângă cimitire sau la metrou.

De 10 de ani vinde în acelaşi loc

Doamna Sultana vinde flori lângă un cimitir. Are 74 de ani şi toată viaţa ei şi-a petrecut-o printre trandafiri, lalele, frezii, crini şi crizanteme. Se trage dintr-o familie în care şi străbunica, bunica, mama şi surorile ei au trăit din vânzarea florilor. Acum merge greu şi pentru că a căzut se deplasează cu ajutorul unui cadru. O ajută cineva cu maşina să care florile când vine şi când pleacă. “După flori se duce omu’ meu şi îmi ia din Coşbuc. Îl întreabă florăresele de acolo: «Nea Ioane, ce face Sultana, e bine?» Dar eu n-am mai pus o mătură să mai dau că nu mai pot”.

Cimitirul lângă care vinde florile de zece ani de zile este un loc special pentru doamna Sultana. Multe dintre rude sale au murit şi, pentru că familia avea aici un loc de veci cumpărat, toţi sunt îngropaţi în spatele gardului care o separă de cimitir: ambii părinţi, surorile, ginerele, nora şi un strănepot. „Şi o să ajungem şi noi. Cât o vrea Dumnezeu să mai trăim”.

Bătrâna florăreasă îşi aşteaptă clienţii sub o umbrelă mare albă care o apără de soare. Pe cap poartă un batic strâns sub bărbie şi, chiar dacă afară sunt 35 de grade, are pe ea un jerseu tricotat. Pe masa din faţa ei şi-a aranjat cu grijă câteva rânduri de lumânări mici şi albe, iar lângă ele o stivă de candele roşii. În stânga stau nişte buchete de crizanteme legate cu aţă. De altfel, toată masa e înconjurată de vaze de plastic cu o multitudine de flori albe, mov, roz, galbene.

Prima oară a vândut flori alături de mama sa pe strada Roma, lângă Dorobanţi, după care locul a rămas al ei. “Mama, mama mare, străbunica, surorile mele, toată lumea, aici în Bucureşti vindea flori. Sunt aici născută, în Bucureşti. Şi părinţii mei. Florărese d’alea vechi. Vindeam la Roma. De la Dorobanţi, prima staţie. Am vândut acolo 20 de ani, că mă ştiau clienţii din burta lu’ mama. Şi m-a botezat un boier mare, Calos. Era strada Londra, Roma, Tokio, Paris. Şi trecea domnu Calos: «Constanţa! Trimete fata» Aveam 13-14 ani. «Trimete fata cu flori.» Şi avea la bucătărie trei bucătărese. Dar eu aveam cei şapte ani de acasă. «Daţi-i mă şi lu’ fetiţa asta să mănânce.» Nu mănânc domnu’ că nu mi-e foame, i-am spus. Dar acum mai sunt aşa? (oamenii n. red) Nu, că sunt obraznici. Ce dacă suntem ţigani, trebuie să fim oameni”.

După ce a plecat din strada Roma, pe vremea comunismului, a vândut trandafiri la Universitate, cu fetiţa ei, doar că de acolo le goneau poliţiştii. Fiica ei, care acum este în vârstă de 54 de ani, o însoţea peste tot şi când venea comandantul secţiei de Poliţie, doamna Sultana o ciupea şi începeau să ţipe amandouă. Comandantul se înmuia şi le lăsa să plece fără să le amendeze. O perioadă a vândut şi în piaţa Amzei, unde clienţii erau din plin şi profitul pe măsură. Piaţa Amzei însă e acum aproape inexistentă. În 2008 a fost închisă pentru modernizare şi a mai fost redeschisă abia anul acesta, însă fără autorizaţie de funcţionare, aşa că tarabele sunt goale.

Din banii strânşi şi-a luat televizor şi video

Cum afacerile din piaţa Amzei mergeau bine, în anii ’80 a reuşit să îşi cumpere un televizor şi un video – două dintre cele mai râvnite produse pe care toţii românii şi le doreau în casă. Ioan, soţul său, a muncit pe strada Lipscani la un magazin care vindea covoare. Ducea comenzile de covoare către clienţi şi câştiga destul de bine. „Acuma nu mai e mamă. Şi eu câştigam cu florile, nu numai el. S-a dus ce a fost (...) Am muncit toată viaţa, câştigam bani, dar acuma nu mai am. Florăresele e la pământ”. Spune că toată viaţa ei a muncit cinstit, şi-a mobilat casa şi şi-a crescut cei trei copii – un băiat şi două fete. „Noi ne vedem de treaba noastră, noi nu suntem ţigani d’ăia periculoşi (...) Nu intram în curte la lume, cum e acum ţiganii de fură, de...aooleu, nebuneala pe pământ! Dar florăresele, nu. Alte rase: cocalarii, pletoşii (n. red căldărari). Cocalarii se ocupau cu furatu”. În vremea interbelică, cocalarii erau numiţi romii care fabricau obiecte din oase de animale (piepteni, mânere, ornamente etc.), însă odată cu industrializarea, mărfurile lor nu au mai avut căutare şi meseria a dispărut. Tot în acea perioadă ursarii erau responsabili cu amuzamentul trecătorilor (ţineau urşi în captivitate, pe care îi obligau să execute diverse numere de circ pe străzi), vătraşii făceau diverse munci agricole pe moşiile boierilor, rudarii prelucrau aurul, iar mai târziu s-au reprofilat pe lemn. Pentru a întregi peisajul bucureşean mai trebuie amintiţii gaborii, lăutarii, spoitorii, fierarii, geambaşii (făceau comerţ cu cai) şi argintarii.

Doamna Sultana povesteşte cu tristeţe despre cum de-a lungul vremii oamenii s-au dezobişnuit să mai cumpere flori. În tinereţea ei, a cunoscut o perioadă când clienţii erau constanţi şi cumpărau des, nu doar la ocazii ca acum. „Ceauşescu nu se băga în florărese. Când a venit Gorbaciov, numai ăla l-a zăpăcit. Zicea că e frumuseţea oraşului, în piaţa Amzei. Dar ce bine se vindea...uite aşa taraba de lalele. Un străin făcea semn: nu lua cinci fire sau zece fire, lua pachete, unu galben, unu roşu, unu roz, unu alb şi uite aşa îmi dădea banii!”

„Sunt în ‘42 născută. Am prins vremuri frumoase. Acuma nu mai e, acuma e lumea rea”

S-a născut pe o stradă din cartierul Andronache într-o familie modestă cu mulţi copii. Locuiau într-o casă mică pe care erau nevoiţi să o împartă cu încă o familie. Casa a fost demolată demult şi o perioadă a locuit la bloc, iar acum s-a mutat din nou la curte. „Sunt în ‘42 născută.

Am prins vremuri frumoase. Acuma nu mai e, acuma e lumea rea. E nişte ţigănci în curte, numai urât vorbesc (…) Să mă bată crucea asta dacă eu vorbesc o vorbă urâtă”.

Casa în care stă acum o împarte cu fetele ei, cărora le-a cedat o parte din curte unde fiecare şi-a mai construit cât a putut ca să aibă loc cu familiile lor. Dar chiar dacă locuiesc în aceeaşi curte, nu au ocazia să petreacă mult timp împreună. Fetele sale au nepoţi de care au grijă, aşa că sunt mai mult plecate. „Mai ies la poartă, îmi pune omul meu scaunul, că mă plictisesc în curte”.

Îşi doreşte mult ca până moare să apuce să îşi vadă băiatul recăsătorit şi cu o familie nouă. Soţia lui a murit în urmă cu zece ani, iar el nu vrea o nouă căsătorie. Lucrul ăsta în schimb o nemulţumeşte pe mama sa care ar vrea „să aibă cine să-i facă treaba în casă”. Familia ocupă un loc important în viaţa ei, atunci când vorbeşte de copiii ei zâmbeşte şi dintr-o dată faţa i se luminează toată: „Eu am fost bună cu copiii mei. Nu am fost obraznică, nu le vorbeam urât. Păi acuma când vine în casă: «Ce faci mami»? Ce să fac maică, hai beţi cafea, vă fac cafea? «Hai că bem cu tine». Nu le-am dat o palmă. Tac-su le spune: «Mă-ta nu v-a bătut, dar eu v-am mai dat»”.

În ciuda vârstei înaintate, la care cei mulţi oameni sunt demult pensionaţi, doamna Sultana vine să-şi vândă florile zi de zi chiar dacă plouă, chiar dacă e arşită sau vânt. Stă răbdătoare în avanpostul ei de lângă gardul cimitirului, aşteptându-şi de pe scaun clienţii. Asemeni ei, alte sute de florărese împânzesc oraşul cu chioşcuri şi tarabe din care parfumul florilor se revarsă peste bulevardele zgomotoase ale Bucureştiului. Şi chiar dacă nu mai bat oraşul în lung şi în lat cu coşurile la subraţ ca în urmă cu 100 de ani, florăresele au rămas tot în stradă la fel ca străbunicile lor şi stră-străbunicile lor. Reuşesc astfel să ducă mai departe, nu doar tradiţia familiei sau a meseriei, dar şi tradiţia unui oraş care, de cele mai multe ori, îşi şterge trecutul mult prea uşor.