Sectorul cinci

Sectorul 5 are 29 de kilometri pătraţi şi este localizat în partea de sud vest a oraşului. Sub străzile lui au fost găsite ruine din perioada paleoliticului, iar pe marginea Dâmboviţei arheologii au găsit urme ale culturii geto-dacice. Dar vremurile acelea au apus demult, iar în prezent în sectorul 5 trăiesc în jur de 270.000 de locuitori în 4 cartiere foarte diferite între ele - Rahova, Ferentari, Cotroceni şi 13 Septembrie. Cele câteva parcuri, sunt, în schimb, de dimensiuni mai degrabă mici în comparaţie cu altele din Bucureşti: Cişmigiu, Izvor, Sebastian, Parcul Operei şi Humuleşti.

Chiar dacă nu nu are prea multe grădini publice prin care să te plimbi, partea aceasta de Bucureşti are multe clădiri de patrimoniu şi sediile unor instituţii importante, cum ar fi Opera Naţională, Facultatea de Drept, de Medicină şi Farmacie, Academia de Tehnică Militară, Ministerul Apărării Naţionale, Fostul sediu al Primăriei Generale, precum şi Palatul Parlamentului. În loc de super-clădirea în care muncesc parlamentarii, Bucureştiul ar fi putut avea un cartier boem de case boiereşti. Dar casele au stat în calea visului lui Ceauşescu de sistematizare a oraşului, o idee pe care a pus-o în practică după cutremurul din 1977, aşa că în anii ‘80 le-a ras de pe faţa pământului, mutilând practic Bucureştiul. Zeci de mii de oameni au fost mutaţi în blocurile proaspăt construite. Cartierele Uranus, Antim sau clădiri precum Spitalul Brâncovenesc, Arhivele Naţionale sau Stadionul Republicii, zeci de fabrici şi ateliere, precum şi multe clădiri istorice au fost demolate. În locul lor a răsărit ceea ce azi se numeşte Palatul Parlamentului.

Sectorul 5 este zona din Bucureşti cu cele mai multe relicve industriale care au scăpat de demolări. Din păcate, clădirile nu sunt întreţinute: Fabrica Steaua Roşie, Fabrica de Chibrituri, Vama București Antrepozite, Uzina Electrică Filaret, sunt doar câteva dintre fabricile care încă stau în picioare.

Ca obiective turistice se află Muzeul Naţional de Arta Contemporană, înfiinţat în 2001 şi deschis publicului din 2014 într-o aripă a Palatului Parlamentului.

Muzeul Gheorghe Tătărescu, cel care a întemeiat, alături de Theodor Aman Școla de Arte Frumoase din București în 1864. Muzeul este casa în care pictorul a trăit şi lucrat timp de 40 de ani. Nepoata sa a deschis muzeul în 1951. În prezent, chiar dacă a fost renovat după 1989, muzeul nu este deschis publicului. Clădirea adăposteşte patrimoniul din cadrul Pinacotecii, o colecție de artă înființată la 1 iunie 1933, prin decret regal, de Carol al II-lea, sub denumirea de Pinacoteca Municipiului București. Colecţia a ajuns între timp la 5.500 de piese, constând în pictură, sculptură, grafică în principal, dar și o mică colecție de artă religioasă și decorativă).

Autogara Filaret care a păstrat clădirea primei gări feroviare din România – trenul mergea pe linia Bucureşti – Giurgiu pentru prima dată în 1869; Zona era cunoscută pentru podgoriile sale, dar şi ca loc de petrecere a timpului liber.

Palatul Bragadiru, ce a mai rămas din zona Uranus, una dintre cele mai dezvoltate industrial la sfârşit de secol 20. Aici se afla clădirea primei vămi, din anul 1894, acum clădire de patrimoniu, dar şi clădirea Antrepozite Bucureşti. Peste drum se află complexul care cuprindea Palatul şi Fabrica de Bere Bragadiru, prima deschisă în oras. Fabrica a fost deschisă la 9 aprilie 1985 de omul de afaceri Dumitru Marinescu Bragadiru.

Clădirea, devenită ulterior Palatul Bragadiru, are 10.000 de metri pătrați construiți și un teren de 12.000 de metri pătrați. În vremea comunismului a fost redenumită Fabrica de Bere Rahova, iar în 2001 a fost redobândită de urmaşii lui Bragadiru; Acum palatul poate fi închiriat pentru evenimente şi se află, din fericire, într-o stare bună.

FERENTARI

Sunt trei ipoteze în ceea ce priveşte numele cartierului. Prima dintre ele spune că numele vine din latină, de la Ferentarius care înseamnă soldat din infanteria uşoară a legiunilor romane. Alţii spun că aici s-ar fi aflat câmpul de exerciţii al soladaţilor, din oastea lui Mihai Viteazul formată din ferentari. Şi, în fine, a treia teorie spune că Şoseaua Ferenatrilor ar fi apărut în cinstea soldaţilor olteni din armata lui Cuza care ar fi primit pământ aici ca răsplată pentru curajul şi performanţele din bătălii.

Zona a trecut prin schimbări masive. Începând cu secolul 19 şi pănă la începutul anilor ‘70 terenurile erau mai mult agricole, cu case ici colo. Se plantau în special pomi fructiferi şi viţă de vie, iar mai târziu şi cereale. Dar, era şi o zonă semiindustrială, cu făbricuţe care produceau vin și rachiuri în general, precum şi conservarea fructelor. Activitatea economică a făcut ca Ferentariul să se dezvolte, să apară străzi şi să se contruiască case. Din 1929 (anul când s-a realizat prima zonare a capitalei în 4 sectoare) până în 1948 cartierul Ferentari a făcut parte atât din sectorul III (albastru), cât și din comuna suburbană Șerban Vodă. La începutul anilor ’70 Ceauşescu a transformat ultimele terenuri agricole rămase în terenuri rezidenţiale şi a ridicat blocuri de 10 şi 4 etaje. Multă lume se gândeşte la Ferentari ca la un ghetou primejdios plin de drogaţi care abia aşteaptă să calci pe acolo ca să îţi dea în cap şi să fure ce ai la tine. Există şi o zonă rău famată, dar se intinde doar în perimetrul a câtorva străzi, unde locuiesc oameni foarte săraci şi consumatori de droguri. În realitate, e un cartier liniştit care a păstrat multe case vechi, cu oameni de toate felurile cum găseşti în orice alt cartier din Bucureşti cu Mega Image, cu şcoli, grădiniţe, second hand-uri, transport public şi parcuri.

RAHOVA

Şi-a luat numele în cinstea unei bătăli câştigată de armata română în războiul ruso-turc la 9 noiembrie 1877 la Rahova, un mic oraş din Bulgaria, situat la Dunăre pe partea cealaltă de Vama Bechet, judeţul Dolj. Calea Rahovei a fost una dintre cele cinci artere botezate în amintirea Războiului de Independenţă: Calea Griviţei, Calea Plevnei, Calea Rahovei, Calea Victoriei şi Calea Dorobanţilor.  Calea Rahovei se numea în trecut Podul Calicilor sau Drumul Florăreselor şi era principalul drum de acces către Alexandria. Numele de pod venea de la scândurile de lemn cu care era pavat întrucât era mai ieftin faţă de piatră. Zona era era plină de cerșetori și oameni nevoiași. Şi pentru că acest lucru nu convenea boierilor care începuseră să îşi ridice case, au pus presiune pe autorităţi să alunge amărâţii, iar strada a fost redenumită în Calea Craiovei.

Cartierul abundă în clădiri de patrimoniu, cum ar fi Bursa de Mărfuri, Palatul Bragadiru, Institutul Tehnic Militar. Există şi foarte multe case boiereşti, zona fiind preferată de oameni bogaţi la începutul secolului al 19-lea. Pe Calea Rahovei şi pe Sfintii Apostoli aveau locuinţe şi mulţi evrei. Foarte multe construcţii însă s-au pierdut în anii ’80 când a început Ceauşescu sistematizarea oraşului. Clădirile care au supravieţuit demolărilor, întâmpină acum multe alte dificultăţi. Foarte multe dintre ele sunt lăsate să moară în paragină, sunt prost întreţinute sau au suferit modificări. Totuşi, o plimbare prin cartier îţi poate releva un pic din aerul trecutului din anii de glorie ai cartierului.

COTROCENI

Se numeşte aşa de la regionalismul „a cotroci“, care înseamnă „a scotoci“ sau „a scormoni“. Este cartierul boem al Bucureştiului cu case mari, majoritatea din perioada interbelică, în stare bună sau foarte bună. Este o pate a Bucureştiului cu extrem de puţine blocuri, care a supravieţuit bombardamentelor din 1944, şi în care Ceauşescu nu a intrat cu buldozerele. Astfel că zona foarte verde, cu arbori bătrâni, unii dintre ei fiind protejaţi prin lege. Grădinile caselor sunt micuţe, de obicei fără flori, dar cu pereţii acoperiţi de iederă.

Însuşi Cuza Vodă a ales să locuiască aici, fiind primul domnitor care a stat în acest cartier. Alte personalităţi care au trăit aici sunt Ion Minulescu, Marin Preda, Ion Barbu sau Liviu Rebreanu, Ana Pauker.

Dealul Cotroceni a fost în trecut acoperit de Codrii Vlăsiei, pădure ce acoperea majoritatea teritoriului pe care se află astăzi orașul București. În 1679 a fost construită în această zonă o mănăstire de către Șerban Cantacuzino, care mai târziu a fost transformată în palat regal în 1888 de către Carol I. Odată cu venirea regelui, a început practic dezvoltarea cartierului. În jurul palatului și-au construit case cei care lucrau în palat precum şi cei care dețineau ranguri înalte în armată. Palatul se afla aproape de Gara Cotroceni, care servea drept gară regală. Gara a fost desființată prin 1960, împreună cu tronsoanele de linie care o legau de rețeaua CFR şi deservea linia Gara De nord – Giurgiu. Clădirea fostei gări este azi una dintre intrările în Palatul Cotroceni. Mai există o gară care se numea tot Cotroceni în zona Lujerului, din cartierul Militari.

Cartierul cu străzi cu nume de doctori are şi câteva parcuri importante: Romniceanu, Eroilor, Operei şi Academiei, precum şi o piaţă volantă în faţa Academiei Militare. Cartierul are şi un stadion, situat în spatele Hotelului Marriot. Înfiinţat în anul 1995, şi aflat în proprietate Băncii Naţionale este lăsat în paragină. Lângă el se află şi complexul de tenis al BNR cu o capacitate de 6.000 de locuri si multe terenuri, însă arena central pe care se jucau competiţii oficiale a fost închisă în 2016 deoarece nu avea avize de funcţionare de la ISU.

13 SEPTEMBRIE

Numele cartierului vine de la Calea 13 Septembrie, care la rândul ei a fost botezată după Bătălia din Dealul Spirii unde divizia de pompieri a Bucureștiului a înfruntat armata Otomană în 1848. Bătălia a fost pierdută de români, dar se spune că pompierii au luptat cu mult curaj înfruntând armata turcă. Pentru faptele lor de eroism, ziua de 13 Septembrie a fost declarată atunci Ziua Pompierilor.

Cea mai mare parte a demolărilor lui Ceauşescu au avut loc în acest cartier, aflat în vecinătatea carrtierului Uranus. Foarte multe străzi au dispărut şi odată cu ele şi construcţii valoroase care făceau tranziţia între arhitectura de secol 19 şi mişcarea Art Nouveau. Alături de acestea a dispărut arhitectura interbelică în stil neoromânesc, cum a dispărut şi arhitectura aniilor 30-40 şi chiar câteva construcţii de după război. În locul lor şi al străzilor pavate cu piatră cubică a răsărit un cartier de blocuri turn, înghesuite unele într-altele, fără nicio personalitate şi cu un stil arhitectural de o calitate îndoielnică.

În zonă, foarte aproape de locul Palatului Parlamentului se afla stadionul Republica, construit în anii ‘20 cu o capacitate iniţială de 20.000 de locuri. A fost proiectat de doi dintre cei mai vestiţi arhitecţi ai României – Horia Creaangă şi Marcel Iancu. A fost inaugurat la 9 mai 1926 cu ocazia meciului de rugby România – Franţa. 9 dintre cele 14 recorduri mondiale ale Iolandei Balaş au fost înregistrate pe acest stadion între anii 1956-1961. Douăzeci de ani mai târziu a fost ras de pe faţa pământului de Ceauşescu pentru că era prea aproape de Casa Poporului. În locul său vroia să aibă un elicodrom, care însă nu a fost finalizat. Structura stadionului a fost grav afectată, iar acum în locul acestuia se află garajul subteran al Camerei Deputaților.

Cartierul avea un cinematograf la numărul 126 – Lira de unde puteai viziona filme şi în aer liber pentru că pe acoperişul clădirii era amenajată o grădină. Clădirea mai există şi azi, la intersecţia cu strada Mihail Sebastian, însă cinematograful a fost desfiinţat la începutul anilor 2000.

Surse:

wiki, sector5.ro, muzeulbucurestiului.ro, http://ghid.imopedia.ro/dex/cotroceni-320.html,

http://amfostacolo.ro/