Sectorul doi

Sectorul 2 este situat în partea de nord-est a oraşului şi se întinde pe o suprafaţă de 32 de kilometri pătraţi. Aici locuiesc peste 362.000 de locuitori grupaţi în numeroase cartiere: Colentina, Fundeni, Pantelimon, Ștefan cel Mare, Tei şi Vatra Luminoasă şi o parte din zona centrală.

Ca în mai tot Bucureştiul din epoca medievală în această zonă se aflau codrii Vlăsiei şi era un teren plat, mlăştinos cu noroi. Sectorul este străbătut de râul Colentina, şi are şi câteva lacuri: Pantelimon, Fundeni, Tei şi Plumbuita.

Descoperirile arheologice au arătat că în această parte au existat aşezări omeneşti încă din perioada paleoliticului, în cartiere precum Fundeni, Pantelimon şi Tei. Există şi urme ale ocupaţiei romane în Pantelimon unde au fost găsit monede bătute în acea perioadă.

Din ce în ce mai mulţi oameni s-au stabilit aici, astfel încât în urmă cu circa 500 şi ceva de ani în zona Bucureştiului trăiau în jur de 10.000 de persoane în 41 de sate precum Pantelimon, Floreasca, Ştefăneşti, Colentina, Militari, Bragadiru sau Berceni.

La începutul secolului ai 19-lea, sectorul 2 era locul unde se întâlneau negustorii de cereale şi tot felul de meşteşugari. Din acest motiv există străzi precum: Negustori, Franzelarilor, Olari, Mătăsari, Făinari, Măcelari, etc.

Sectorul are 22 de parcuri, 19 spitale şi policlinici, 112 unităţi de învăţământ, 7 pieţe şi 58 de biserici. Unele dintre lăcaşele de cult sunt din secolul al XVI-lea, fiind printre cele mai vechi din Bucureşti, cum ar fi Mânăstirea Plumbuita (1559), Mânăstirea Mărcuţa (1587), Biserica Fundenii Doamnei (1699), Biserica Silvestru (1743), Biserica Popa Nan (1719), Biserica Mântuleasa (1733). Cele două mânăstiri au avut şi maşini de tipar care tipăreau cărţi bisericeşti.

În sector există şi importante monumente istorice. Muzeul Theodor Pallady (1760 – cunoscut şi drept Casa Melik. Clădirea este caracteristică pentru arhitectura tradiţională românească, însă nu se ştie cine a fost primul său proprietar. Este însă cunoscută drept cea mai veche locuinţă din Bucureşti. Casa a fost cumpărată de Kevork Nazaretoglu, un bogat negustor armean, care o şi renovează în 1822. Fiica acestuia> se mărită cu Iacob Melik şi primeşte casa drept zestre. Melik a fost unul dintre susţinătorii revoluţiei de la 1848 printre altele oferindu-le adăpost lui Ion Heliade Radulescu, C.A. Rosetti şi Ion Bratianu. Acesta a renovat casa în a doua jumătate a secolului al 19-lea, păstrându-i stilul original. Nu au avut moştenitori direcţi, astfel că, la dorinţa soţiei sale Ana, casa a devenit după moartea lor azil pentru văduvele armene din cartier.

Foişorul de Foc (1892 – după demolarea Turnului Colţei în 1888 acesta a devenit principalul observator de foc cu o înălţime de 42 de metri. A avut şi rol de turn de apă, însă nu a fost umplut cu apă deoarece compania locală de apă de atunci nu avea pompe suficient de puternice. Foişorul şi-a servit scopul până în 1935 când se construiau deja clădiri mai înalte, iar telefonul era destul de folosit, ceea ce făcea foişorul să devină inutil).

Palatul Ghica (1822 – a fost construit de domnitorul Grigore Dimitrie Ghica, primul domn după perioada fanariotă, în stilul neoclasic. Ridicat pe moşia Ghica, în locul fostei case părinteşti a domnitorului, palatul are două niveluri, iar intrarea este străjuită de doi lei sculptaţi. De-a lungul timpului clădirea a funcţionat ca sediul prefecturii judeţului Ilfov, al Ministerului Sănătăţii, dar şi ca restaurant), Casa Univeristarilor (1866, fostă Casa Librecht – Filipescu. Clădirea a fost proiectată de arhitectul dalmat Luigi Lipizer pentru directorul Poştei de atunci, bancherul Cezar Librecht. După abdicarea domnitorului Al. I. Cuza, bacherul a plecat din ţară, în urma unui scandal de corupţie. Bancherul a fost acuzat că şi-a însuşit bani publici, fiind primul mare caz de acest fel din istoria modernă a României. Casa a fost cumpărată la licitaţie de G. C. Filipescu, mareşal al Palatului. În 1947, Casa Universitarilor a fost dată spre folosință cadrelor didactice pentru care au fost amenajate săli de lectură, de conferințe, cinema și restaurant, iar în prezent se află în subordinea Universităţii Bucureşti).

Casa Lahovary (1885 - construită de Ion Mincu la rugămintea generalului Iacob Lahovary. Clădirea este prima construcție semnificativă ridicată în stil neoromânesc având şi elemente de Art Nouveau. Din 2003 aparține Secției de Maternitate a Spitalului Cantacuzino).

COLENTINA

Se spune că numele vine de la răspunsul pe care unul dintre ostaşii lui Matei Basarab i l-a dat la întrebarea „Unde a înfrânt oastea Înaltei Porţi”?: „Colea-n- tină“ (tină însemna noroi pentru că terenul era unul mlăştinos). Însă locul unde azi se află cartierul era o comună de sine stătătoare, care a fost inclusă în judeţul Ilfov în 1901. Comuna cuprindea satele Colentina, Fundeni şi Plumbuita. În secolul 19, oamenii care s-au aşezat aici erau valahi, dar şi greci, bulgari sau sârbi.

Colentina deţine cea mai veche piaţa din oras – Piaţa Obor, cu o istorie de aproximativ 300 de ani. A fost amintită în secolul al 17-lea în documentele Mânăstirii Stelea sub denumirea de „Târgul de afară”. Totuşi, pe la jumătatea anilor 1600 târgul se afla în afara oraşului de atunci, cam pe unde este acum intersecţia Calea Moşilor cu strada Hristo Botev. Pe măsură ce oraşul se dezvolta, a fost mereu impins în exterior până când Principele Grigore Ghica (1822-1828), proprietar al moşiei Colentina a decis amplasamentul de astăzi. Tot el a interzis execuţiile publice în zilele de târg. Peste încă un secol au fost construite halele Obor (1936) după planurile arhitecţilor Horia Creangă şi Haralamb Georgescu. Construcţia a fost inaugurată în 1951 şi este acum monument istoric. În 2010, Primăria Sectorului 2 a deschis în pe locul unei bucăţi din piaţă, o clădire agroalimentară cu subsol, parter şi două etaje.

În 1977 se deschide lângă piaţă magazinul Obor, cel mai mare centru comercial al ţării la acea data, cu o suprafaţă desfăşurată de cinci hectare, ce ocupă un teren de 1,5 hectare. Deasupra magazinului se află un bloc cu peste 6.000 de locatari. În spatele centrului comercial, exista o fabrică de săpun, construită în secolul al 19-lea. După cel de-al Doilea Război Mondial a fost naţionalizată şi după anii 1990 a fost privatizată. În prezent ea nu mai există, în locul ei fiind un supermarket Kaufland. Zona se va schimba radical în următoarea perioadă pentru că la sfârşitul anului este programată inaugurareaunul nou mall exact peste drum de piaţă, în locul fostei fabrici Prodplast.

Foarte aproape se află Gara Obor, deschisă la 1 februarie 1903. Este construită în stil neoromânesc, însă tocăria originală a fost înlocuită de geamurile termopan. În 16 iunie 1935 gara a a fost martora unui eveniment istoric deosebit: întoarcerea în ţară a unei părţi din tezaurul trimis la ruşi în 17 vagoane pline cu bani, acţiuni, titluri de proprietate, obligaţiuni, garanţii bancare şi colecţii de artă. Strada Ziduri între Vii, din spatele gării s-au descoperit oase de mamut, de elefanţi şi cerbi, precum şi urme de locuire umană.

Aceste urme au o vechime de aproximativ 150.000 ani. Spre capătul Colentinei după Revoluţie s-au stabilit foarte mulţi asiatici care au deschis două complexuri comerciale, întâi Europa, apoi şi Dragonul Roşu. Numai în Dragon, deţinut acum de grupul de firme Niro, media zilnică de vizitatori este de peste 25.000, iar numărul magazinelor ajunge la 5.500.

ŞTEFAN CEL MARE

Cartierul Ştefan cel Mare e mai mult o zonă decât un cartier şi se identifică cu şoseaua cu acelaşi nume. Chiar şi aşa, are câteva puncte de atracţie importante din Bucureşti.

Începând cu Stadionul Dinamo, inaugurat în 1951 la meciul dintre echipa gazdă și Locomotiva Timișoara, câștigat de dinamoviști cu 1-0 şi continuând cu Spitalul Floreasca, deschis în 1949. Dar, cel mai importantă atracţie este Moara lui Asan.

Deschisă în 1853 de negustorii George Assan și Ion Martinovici, este prima moară cu aburi din România. În perioada construcţiei încă nu exista nicio fabrică de cărămidă în Bucureşti. Cărămida a fost adusă pe Dunăre de la Viena până la Giurgiu şi apoi pe calea ferată, iar muncitorii care au ridicat-o erau nemţi. Martinovici a renunţat la afacere, astfel că aceasta va rămâne în familia Assan. În 1948 comuniştii au naţionalizat moara, iar proprietarul de atunci – Basil Assan – arestat şi torturat. După 1950, acolo au funcționat mai multe întreprinderi, printre care Fabrica de pâine „Grâul” și Fabrica de ulei „13 Decembrie”. După 1990, terenul a revenit în proprietatea celor două fabrici, care în scurt timp au falimentat. O parte din clădiri au fost demolate, iar acum, chiar dacă este încadrată ca monument istoric, moara stă să cadă: a trecut prin numeroase vandalizări, furturi şi incendii, nu mai are acoperiş şi tot ce a mai rămas din ea este doar scheletul.

PANTELIMON

Numele cartierului vine de la o mânăstire construită între 1735-1750 de domnitorul Grigore al II-lea Ghica. Lângă aceasta era un spital, cel mai vechi din Bucureşti, însă amândouă au fost demolate în 1986. În locul acestora a fost construit complexul Lebăda, aflat azi în comuna Pantelimon. Potrivit unor istorici, cartierul ar fi una dintre zonele cele mai vechi locuite din Bucureşti. A fost inclus în interiorul oraşului abia în secolul 18. Cartierul s-a extins şi a înghiţit satul Mărcuţa, unde se află mânăstirea cu acelşi nume. Construită între anii 1586-1587 de logofătul Dan în timpul Domnului Mihnea al II-lea Turcitul, aceasta reprezenta împreună cu Mănăstirea Plumbuita un loc strategic pentru familiile bogate care se puteau retrage în caz de pericol. Exista un ansamblu de tuneluri care duceau către zone ferite şi de acolo către moşiile lor. Până la Revoluţia de la 1821, la Mărcuţa au funcţionat şi o tipografie şi o fabrică de textile. Mai târziu, mănăstirea a devenit azil psihiatric devenit în perioada comunistă “Spitalul de Recuperare a forței de muncă”. La spitalul Mărcuța a fost internat Mihai Eminescu, care a primit un tratament pe bază de mercur.

Un lucru foarte cunoscut despre cartierul Pantelimon este linia de tramvai 14, făcută celebră de B.U.G Mafia în anii ’90. Puţini ştiu, însă că 14 a fost prima linie de tramvai electrică din Bucureşti şi avea alt traseu: lega Piaţa Iancului de cartierul Cotroceni. Prin anii ’20 câţiva investitori francezi au construit fabrica de confecţii Zefirul. A funcţionat până la începutul anilor 2010, însă în 2014 a fost demolată complet. Lângă ea se află Metalurgica, care produce tot felul de obiecte din metal (scări, clanţe, unelte de grădinărit şi nu numai).

Blocurile au fost construite între 1965 şi 1989, perioadă în care foarte mulţi oameni s-au mutat în acest cartier, ce are o suprafaţă de 206 hectare. Toate blocurile de la şosea au fost construite cu spaţii comerciale la parter, care intâi s-au aflat în proprietatea statului, iar după 1989 acestea au fost cedate firmelor private. Din 2015, există şi un mall, construit pe terenul fostei fabrici Electroaparataj. Cartierul avea în perioada comunistă câteva fabrici. Fabrica de pâine Titan alimenta toată zona de est a Capitalei. Avea câteva hectare, iar materia primă sosea pe calea ferată ce ajungea până în buza fabricii. Fabrica a funcţionat, pe amplasamentul iniţial aflat în vecinătatea staţiei de metrou Costin Georgian, până spre începutul anilor 2000, când încă mai puteai vedea trenurile circulând pe lângă bulevardul Basarabia. Fabrica a fost cumpărată de o companie din Grecia şi mutată în judeţul Ilfov, iar pe terenul rămas gol un dezvoltator imobiliar a ridicat un ansamblu de blocuri. Urmele liniei de cale ferată se mai pot vedea şi acum, ele aflându-se în prelungirea liniei dinspre Olteniţa. Pe locul fostei fabrici de betoane Granitul acum tronează hypermarketul Cora, iar în locul Postăvăriei Române, construcţie terminată în 1984 care încă stă în picioare, există multe firme mai mici sau mai mari, de IT, o sală de fitness, un hotel, o grădiniţă, etc.

FLOREASCA

Apare menţionat pentru prima dată în secoulul al XVI-lea drept moşia Floreşti de pe Colentina. Satul Floreştii a apărut în timpul domniei lui Mihai Viteazu şi era format din trei aşezări distincte: Floreasca de Sus, de Mijloc, de Jos. Mai târziu zona apare în acte ca fiind în proprietatea lui Şerban Cantacuzino. Abia în secolul 19 au fost construite străzi pe care s-au construit case şi a fost trasată Calea Floreasca. În anul 1922 a apărut cartierul Floreasca. În 1930 în cartier a fost construit un velodrom modern cu maluri de pământ şi zgură neagră pe un loc unde fusese o fabric de cărămizi, în spatele actualului Stadion Dinamo. A fost modernizat la finele anilor ’50, însă acum este în paragină. În 1936 pe cursul râului Colentina a fost amenajat lacul Floreasca cu o suprafaţă de 70 hectare şi o adâncime de până la 5 metri. În 1935 în urma unui acord cu statul român Ford deschide o uzină de asamblare a maşinilor, prima de aşa dimensiuni din Europa de Est. Se construiau în special vehicule Ford V8 Fordor Sedan cu 85 de cai putere. După naţionalizare clădirea se transformă în fabrica Automatica, care a mai funcţionat un pic dupa Revoluţie. Fabrica este închisă în prezent, însă faţade originală se poate vedea din Calea Floreasca. În 1945 pe locul unor grajduri a fost construit depoul Floreasca ce există şi acum. Cel mai modern velodrom din sud-estul Europei cu maluri de pământ şi pistă de zgură neagră s-a construit în 1930 în groapa de cărămidărie din spatele actualului stadion Dinamo. Prin anii ’50 Gheorhe Gheorghiu Dej a decis să intre cu buldozerele peste case şi să construiască în locul lor blocuri noi de inspiraţie sovietică pentru omul nou. Foştii proprietarii ai caselor au fost mutaţi forţat laolaltă cu muncitori, imigranţi ruşi, dar şi nomenclatura comunistă. Tot în acei ani a construit şi Sala Floreasca, care a găzduit Campionatul Mondial de tenis de masă, câştigat de Angelica Rozeanu. I-a urmat apoi cinema-ul (acum este un club), şcoli, parcul (unde înainte fusese o groapă de gunoi). Unul dintre cei care au locuit în Floreasca este Ion Iliescu. Se spune că Floreasca a fost unul dintre cartierele care au fost mai ferite de întreruperea sistematică a curentului de pe vremea lui Ceauşescu şi nici nu a suferit de pe urma lipsei de căldură, aşa cum se întâmpla în Bucureştiul anilor ’80. După Revoluţie zona a devenit o ţintă a dezvoltatorilor imobiliari care au construit zeci de imobile pe spaţiile verzi dintre blocurile lui Dej. În partea de nord a cartierul s-a construit un mall pe locul fostului Institut de Cercetări Electronice (ICE) și a Institutului de Tehnică de Calcul (ITC), pe un teren ce a fost al Fabricii de Elemente pentru Automatizări (FEA), dar şi sediile multor multinaţionale, inclusiv cea mai înaltă clădire din oraş, cu 131 de metri şi 37 de etaje. 

Sectorul 2 se întinde şi spre centrul oraşului cu bulevarde precum Pache Propotopescu, Moşilor, Carol I, mini cartierul armenesc şi zona pieţei Rosetti.

Surse:

wikipedia, primaria sectorului 2, Agerpres

http://www.ps2.ro/, revista historia.ro, mnar.arts.ro,

https://ocasapezi.wordpress.com/2009/02/25/vatra-luminoasa- de-ieri/,

http://www.infobdb.ro/articole/5304

http://ghid.imopedia.ro/dex/tei-255.html

adevarul.ro/news/bucuresti/bucuresti-cartierul- lacustru-inima- capitalei-

1_50bdf9d27c42d5a663d109a7/index.html

http://amfostacolo.ro/impresii9.php?iid=47702&d=la-pas- prin-bucuresti- -bucuresti

VATRA LUMINOASĂ

Este un cartier de vile cuplate două câte două, considerat azi de lux, dar el nu a fost mereu aşa. Zona era ocupată de livezi şi plantaţii de duzi. Regina Elisabeta vroia sa ridice aici un cartier pentru nevăzători. În 1906 erau construite primele case, iar până la moartea reginei, 8 ani mai târziu, numărul lor ajunsese la 50. Pentru a finanţa lucrările, regina îşi dona jumătate din venitul anual, însă a găsit şi alte moduri de obţine fonduri.

A colaborat cu un fost tipograf pe care îl chema Dimitrie Teodorescu care şi-a pierdut vederea. Acesta a inventat o tiparniţă în limbajul Braille care a fost brevetată în cinci ţări, inclusiv SUA şi Australia. Vânzarea tiparniţelor aducea venituri pe care regina le dirija către construcţia caselor. Mai târziu, în 1938 au fost inaugurate alte 75 de locuinţe, care erau destinare muncitorilor şi funcţionarilor publici din Ministerul Muncii. Din 1960-1970 au început să fie construite blocuri cu 8-10 etaje. În cartierul Vatra Luminoasă a fost inaugurată în anul 2001 prima bibliotecă publică pentru nevăzători din Romînia, ca filială a Bibliotecii Metropolitane din Bucureşti. De altfel, şi acum există o şcoală pentru nevăzători fondată de regină şi care îi poartă numele. Una dintre tiparniţele lui Teodorescu poate fi vazută şi azi la Muzeul Braille din incinta centrului şcolar.

Complexul însă şi-a redus drastic suprafaţa, pe terenurile sale construindu-se Arena Naţională şi complexul sportiv, depoul pentru RATB, locuinţe şi fabrici. 

ANDRONACHE

La început cartierul se situa în afara oraşului, la 1899 fiind o comună, care abia în 1923 a fost inclusă în Bucureşti, alături de Fundeni şi Tei. În comuna Andronache, Fundaţia Reginei Elisabeta deţinea 280 de hectare, pe care se cultiva porumb, orz şi ovăz.

Primele locuinţe în Andronache au apărut în jurul anului 1900, după construcţia bisericii Sfântu Gheorghe – Andronache (terminată în 1905). Biserica se afla pe moşia boierului Niculescu Andronache, fondatorul cartierului, lângă o clădire care era folosită drept cazarmă la acea vreme şi care a fost transformată mai târziu în şcoală generală.

Casele construite atunci erau modeste dispuse pe străzi neamenjate, iar accesul către oraş se făcea foarte greu. Situaţia s-a păstrat neschimbată până acum câţiva ani, când într-un final a fost introdusă o linie de autobuz care să lege cartierul de oraş, au fost asfaltate străzile şi introduse toate utilităţile.

TEI

Descoperirile arheologice au arătat că Lacul Tei a fost locuit încă din epoca bronzului  (1800 î.Hr. - 1600 î.Hr.). Au fost găsite găsite aici inclusiv locuinţe dacice şi daco-romane.

Cartierul în forma de astăzi a fost construit în anii ’70, fiind un cartier „dormitor” ca mai toate din acea epocă. Blocurile au inghţit casele vechi, însă câteva au rezistat pe bulevardul Lacul Tei şi perimetrul Reînvierii. Numele său vine de la faptul că pe terenul actualului Parc Tei a fost amenjat la mijlocul secolului 20 Parcul 8 mai pe un teren care era plin de tei.

Transportul în comun a pătruns în cartier în 1899, compus din linia 1 de tramvai cu cai care avea traseul Depoul Tei – Izvor. Cartierul avea şi o zonă industrială formată în principal din mici fabrici de cărămidă. Una dintre ele – Tonola - se afla pe actualul teren al Parcului Circului şi a fost înfiinţată în 1865 de Max Tonola. Pe teritoriul actualului parcul era o groapă rezultată din excavaţiile de argilă. Parcul a fost amenajat în 1961 şi are o suprafaţă de 26 de hectare. În mijlocul său a fost creat un lac cu izvoare naturale în care cresc lotuşi, floare decretată monument al naturii în 1931. Clădirea circului, de lângă parc, a fost terminată în 1960, iar în 2010 a fost declarată monument istoric.

Un alt monment istoric din cartierul Tei îl reprezintă Palatul Ghica, situat pe malul Nordic al Lacului Tei, este cel mai vechi din Capitală şi păstrează şi astăzi forma originară. La interior încă se găsesc câteva fresce, opere ale pictorului italian Giacometti.

FUNDENI

Înainte de a fi inclus în Bucureşti (1939), Fundeniul a fost un sat, menţionat prima data în 1559, în timpul domniei lui Mircea Ciobanul. Mircea Ciobanul a fost un domnitor rămas în istorie ca un asasin, care, l-a două săptămâni de la înscăunare, a ordonat ca boierii să fie arestaţi şi torturaţi până mărturisesc unde îşi ţineau banii şi bijuteriile.

Locul a fost câmpul mai multor bătălii timp de vreun secol, până când la sfârşitul secolului al 17-lea spătarul Mihai Cantacuzino a devenit proprietarul moșiei Fundeni. Cantacuzino a fost cel care a schimbat zona, construind case, dar şi mori pe apa râului Colentinei. Tot el a făcut Biserica Fundenii Doamnei (1699), pe care o găsim şi azi la numărul 138.

Fundeniul în prezent şi-a păstrat aerul de sat are multe case, cu curţi mici , mai ales că o parte din cartier face parte din Dobroieşti, judeţul Ilfov, o comuna satelit a Bucureştiului.

Unicitatea cartierului constă în faptul că are două peninsule, Ostrov şi Aleea Tibiscum – formate pe lacul Fundeni. Cartierul Ostrov făcea parte, la începutul anilor ’20, din moşia lui Take Ionescu şi, pentru că zona era inundabilă, avea doar trei străzi. Una dintre celebrităţile care a avut reşedinţa acolo este Capşa, celebrul cofetar. În prezent, are două căi de acces: prin Pantelimon sau prin Fundeni şi are 11 străzi şi toate au legătură cu mediul acvatic: Crapului, Ştiucii, Obleţilor, Ciortanului, Scoicilor, Mrenei, Plăticii, Roşioarei, Bibanului, Linului şi Albişoarei  Cealaltă peninsulă se află puţin mai sus, spre Soseaua Colentina, dar nu este deloc amenajată şi nici nu are străzi, însă poate fi transformată într-un loc de agrement: are mult stufăriş, câteva pontoane, păsări de tot felul şi vietăţiu acvatice.

Puţin mai încolo, spre Colentina, bine ascuns în spatele blocurilor se află Stadionul echipei de fotbal Juventus Colentina, din liga a doua.