Sectorul trei

Sectorul 3 se află în partea de sud est a Bucureştiului şi are o suprafaţă de 35 de kilometri pătraţi şi peste 468.000 de locuitori, practic cât un oraş. De fapt, numărul mare de locuitori plasează sectorul 3 înaintea primelor oraşele în funcţie de numărul locuitorilor, respectiv Cluj-Napoca, cu 325.000 de locuitori sau Timişoara, cu 320.000 de locuitori. Este format din cartierele: 23 August, Balta Albă, Nicolae Grigorescu, Dristor, Vitan, Dudeşti şi Centrul Vechi. Obiective turistice sunt din plin, numai dacă ne gândim la ce are de oferit Centrul Vechi. Acolo a început construcţia şi dezvoltarea Bucureştiului, de jur imprejurul Curţii Domneşti, care în secolul 16 devenise reşedinţa oficială a voievozilor din Ţara Românească.

Curtea Domnească sau Curtea Veche a fost funcţională până în 1718, anul în care un incendiu foarte puternic a distrus Bucureştiul. Ansamblul voievodal avea în compunere un palat, o biserică, numeroase case, cancelarii domneşti, grădini şi grajduri. Nu se ştie exact cine a construit-o, dar cercetătorii inclină să creadă că Mircea cel Bătrân pe la sfârşitul secolului al 14-lea şi începutul secolului al 15-lea. Înainte de construcţia curţii, Mircea cel Bătrân a ridicat pe acelaşi loc o cetate undeva între anii 1386-1418. Cetatea avea ziduri de cărămidă şi era înconjurată de un şanţ de apărare. Mai apoi, Vlad Ţepeş a consolidat clădirea şi a ridicat-o la rangul de reşedinţă domnească, alternativă celei de la Târgovişte. Primele date certe despre Curtea Veche le avem din documentele de pe vremea lui Radu cel Frumos, care a mutat scaunul domnesc la Bucureşti.

Vizavi de Curtea Domnească se află Hanul lui Manuc, construit în 1808 de Manuc Bei (Manuc Mârzaian). Manuc obţine în 1808 titlul de Bei (domnitor)al Moldovei de la sultanul Mustafa al IV-lea. Manuc a fost un om foarte bogat şi influent, vorbea 12 limbi la perfecție. A adus servicii Imperiului Otoman și Rusiei, când aceste două puteri erau în război. Aceste servicii i-au fost plătite nu numai cu titluri și scrisori de mulțumiri, ci și cu aur. Moartea lui Manuc, la 48 de ani, este învăluită în mister. Se spune că pe când se refugiase în Rusia, ca să scape de urmărirea turcească, a fost otrăvit aici de o slugă credincioasă. Altă versiune atribuie moartea unui accident de călărie, întâmplat la moșia Hăncești din Basarabia. După moartea sa, hanul, dar şi celălalte proprietăţi ale sale au fost date în arendă. Unul dintre fii săi vinde hanul în 1838 după un cutremur mare care a avariat construcţia. Puţini ştiu că în 1880 o trupă de zuluși, compusă din 30 de persoane, adusă de I.D. Ionescu a avut câteva reprezentaţii de teatru la han. Era trupa tribului Beni-ZugZug, care cântau și, pentru care bucureştenii de la acea vreme se îmbulzeau să o vadă. Clădirea a avut de-a lungul secolelor mai mulţi proprietari şi este, în prezent, cel mai longeviv hotel din Bucureşti.

Palatul Şutu a fost construit în jurul anilor 1833-1835, după proiectele a doi arhitecţi vienezi - Johann Veit şi Conrad Schwink, iar din 1956 poate fi vizitat ca Muzeu al Bucureştilor. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Palatul Suțu a fost, alături de casele Oteteleșanu, unul dintre cele mai frecventate locuri de recepţii din Bucureşti.

Banca Naţională a României (1883). Locul actualei bănci a fost ocupat de unul dintre cele mai cunoscute hanuri bucureştene – hanul Şerban Vodă. Construit după 1680, hanul era foarte întins, ocupând un spaţiu cuprins între străzile Lipscani, Smârdan şi Doamnei. De-a lungul timpului, hanul a trecut prin incendii şi cutremure, ajungând cu greu până în 1883, când a fost dărâmat pentru a face loc actualei clădiri.

Palatul Poștelor, acum Muzeul Naţional de Istorie al României a fost ridicat în ultimii ani ai secolului al 19-lea. Pe acest loc se găsea un han ridicat de Constantin Brâncoveanu, cunoscut sub numele de Hanul lui Constantin Vodă. Hanul a fost dărâmat, pe locul lui construindu-se în perioada 1894 – 1900 Palatul Poștelor. În clădire funcţionează din 1972 Muzeul Naţional de Istorie a României.

Ministerul Agriculturii a fost realizat în stilul arhitecturii din timpul lui Ludovic al XIII-lea în 1895, după planurile arhitectului Louis Pierre Blanc. Palatul a fost destinat încă de la început Ministerului Agriculturii şi Domeniilor.

Casa Eliad a fost construită în anul 1789 şi a găzduit de-a lungul timpului Facultatea de Medicină a Comunității Evreiești, Teatrul Evreiesc de Stat, Casa Raională de Cultură și, din 1975 Casa de Cultură a Sectorului 3. Încă din secolul al 18-lea, Casa Eliad a reprezentat un punct de referință al vechiului Cartier Evreiesc din București, evreii fiind pe atunci cea mai numeroasă comunitate minoritară a Bucureștiului, de aproximativ 11% din populaţie.

În sectorul 3 există şi foarte multe biserici vechi de sute de ani, printre care şi cea mai veche Biserică a Bucureştiului - Biserica Bună Vestire. A fost zidită de Mircea Ciobanu, înainte de anul 1569, ca biserică a Curţii Domneşti. De-a lungul timpului, din cauza distrugerilor, biserica a fost refăcută în mai multe rânduri. În secolul al 17-lea, în această biserică se făcea anual alegerea “Judeţului”, şeful administraţiei orăşeneşti, după care, în cadrul unei ceremonii i se acordau catastiful şi sigiliul oraşului. Din întregul ansamblu al Curţii Domneşti, doar biserica s-a păstrat în formă ei originală.

Apoi, mai există Biserica Sfântul Gheorghe Nou (1574 - este una dintre cele mai vechi din Bucureşti, ultima ctitorire a lui Constantin Brâncoveanu), Colțea (1701-1702 – este prima construcţie realizată din complexul de clădiri de la Colțea, întemeiat de spătarul Mihai Cantacuzino şi singura care s-a păstrat până azi), Stavropoleos (1727 - Numele bisericii vine de la localitatea Stavropole din Grecia, unde ctitorul ei a fost mitropolit), Biserica de Jurământ (pomenită cu acest nume la jumătatea secolului al 17- lea, a fost ridicată pe locul aleti biserici din secolul 16. Aici se făceau jurămintele solemne pentru cei judecaţi) şi Biserica rusă (1905).

Centrul Civic a fost în mare parte demolat de Ceauşescu ca sa facă loc Casei Poporului şi bulevardului Victoriei Socialiste, în prezent bulevardul Unirii.

BALTA ALBĂ -TITAN

Cartierul Titan, este cunoscut şi drept Balta Albă. Apare pentru prima data în acte în perioada 1813-1814, de pe vremea domnitorului fanariot al Țării Românești, Ioan Gheorghe Caragea. În acea perioadă a fost o epidemie puternică de ciumă bubonică care a omorât peste 50.000 de persoane. Oamenii au fost îngropaţi într-o groapă comuna amplasată în această zonă şi au fost acoperite cu var nestins. Se spune că printre ele decedaţi se aflau și muribunzi care însă nu muriseră încă, dar pe care cioclii îi luaseră pentru a le fura ce aveau mai de preț prin casă. Când ploua, apa care ieșea la suprafață din gropile respective se colora de la var, de unde numele de Balta Albă.

Numele de Titan a apărut mult mai târziu și face referire la o fostă fabrică de ciment, care se afla lângă actuala staţie de metrou Costin Georgian.

Din 1965 şi până în 1984 Bucureştiul a cunoscut un boom imobiliar, cu peste 446.000 de apartamente, din care 90.000 doar în Titan. Cartierul a fost unul dormitor pentru muncitorii de la fabricile Faur şi Policolor.

Amenajarea Parcului Alexandru Ioan Cuza, fost IOR (acronimul pentru Intreprinderea Optică Română din apropriere) a început în 1965, când zona era una încă mlăştinoasă. Parcul a fost terminat în 1970 şi se intinde pe 85 de hectare, fiind al doilea ca mărime din oraş. Parcul are un lac natural presărat cu 5 insule. IOR Bucureşti este o companie producătoare de aparatură optică. Înfiinţată în 1936 şi militarizată în 1941, fabrica a produs primele lentile de ochelari (1949), primul microscop didactic (1951), primul aparat foto (1954). Aparatul s-a numit Optior, şi în 1965, i s-a schimbat numele în Orizont Amator. Fosta glorie a opticii româneşti, abia se mai ţine pe linia de plutire, iar acum exportă aparate de măsură şi control în Germania, precum şi binocluri şi lunete în SUA. Este deţinută de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS).

Cartierul are şi un complex comercial denumit Titan, inaugurat la mijlocul anilor ’80, iar în apropierea lui a fost deschis de curând un mall pe terenul pe care era cândva o bază sportivă.

NICOLAE GRIGORESCU

Cartierul Nicolae Grigorescu, cunoscut şi sub numele de Sălăjan, este un mini cartier, desprins din Balta Albă. Numele său şi al arterei principale au fost schimbat în 1966 din Buchetului în Leontin Sălăjan.

Schimbarea a fost făcută prin decret prezidenţial de către Președintele Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, Chivu Stoica (predecesorul lui Ceauşescu în această funcţie) pentru a cinsti memoria “tovarășului Leontin Sălăjan, fiu devotat al Partidului Comunist și al poporului român, militant neobosit pentru cauza socialismului”. Pe numele său real, Leon Szilaghi a fost ministru al fortelor armate prin 1960. După Revoluţia de la 1989, denumirea cartierul şi a bulevardului s-a schimbat în Nicolae Grigorescu. Zona are şi o parte industrială, spre ieşirea din Bucureşti către Autostrada Soarelui, cunoscută drept Zona Industrială Policolor. Acum nu prea mai sunt hale de producţie, ci mai mult platforme comerciale şi blocuri de locuit, presărate cu spaţii goale pe care au rămas urmele fostelor fabrici. Policolor a fost înfiinţată în 1965, cu denumirea de Întreprinderea de Lacuri şi Vopsele. După 1990 a lua numele de Policolor, iar în 1997 a fost privatizată. În 20014 noii proprietari au vândut platforma şi s-au mutat în vestul Capitalei. Platforma mai cuprinde Stirom (fostă fabrică de sticlă din anii ‘60, vândută unor greci), Chimopar (fosta Fabrică de Pulbere a Armatei, înfiinţată în 1896 prin înalt decret al regelui Carol), Tipografia Gutenberg (care a avut un rol important în dezvoltarea jurnalismului în România), Zentiva (fosta Sicomed, fosta Uzina de Medicamente Bucureşti, înfiinţată în 1962).

DRISTOR

Istoria cartierului începe în secolul 19, mai exact în 1813, când un grup de refugiaţi bulgari s-au stabilit aici, fugind de războiul ruso-turc. Pe atunci în locul cartierului se afla Moşia Dudeştilor, care s-a dezvoltat în satul Cioplea, după sosirea bulgarilor. În aceea perioadă, strada Dristorului se numea Gura Lupului, iar în perioada dintre cele două războaie mondiale exista un drum care ducea în oraşul bulgăresc Durostor (făcea parte din Cadrilaterul cedat de România Bulgariei). Tot ce mai aminteşte de acea perioadă este Biserica Catolică Cioplea, aflată în apropierea pieţei Râmnicu Sărat.

O altă ipoteza a provenienţei numelui de Dristor vine de la breasla piuarilor care locuiau în sat. Piua este o piesă din moară, dar şi o maşinărie folosită pentru împâslirea țesăturilor de lână într-un mediu cald și umed. Meşterii care făceau piue se numeai dârstari. Dârsta este piua din piatră folosită la fabricarea ţesăturilor. Piuarii lucrau dârste şi pentru sutele de mori de pe malul Dâmboviţei din acea vreme.

Cartierul este acum exclusiv rezidenţial, cunoscut mai mult pentru celebra şaormerie cu acelaşi nume. Cartierul era împânzit de case, însă aproape toate au fost demolate ca să facă loc blocurilor, construite cu precădere în anii ’80. A existat o fabrică, de parfumuri în perioada interbelică. După naţionalizare s-a numit Macul Roşu, iar în 1973 a devenit Miraj. În perioada de glorie, avea aproximativ 800 de muncitori şi fabrica 27 de milioane de produse. 10% dintre aceseta erau exportate în Franţa, Grecia, Italia, Danemarca, Olanda, dar şi ţări din blocul estic, inclusiv în Rusia care avea la Moscova un magazin numit Bucureşti. Directoarea din perioada comunistă a fost Rovana Plumb, care a rămas în funcţie şi după ’90, când fabrica a fost redenumită în Gerovital. În 2010 a dat faliment, iar pe terenul său a fost construit un centru comercial.

VITAN

Zona se numea pe vremuri Câmpia Vitanului, un loc în care orăşenii îşi aduceau vitele la păşunat. Vitanul este renumit pentru târgul său specializat acum mai mult pe maşini ce se ţine weekend de weekend.

Târgul are însă o istorie mult mai veche. A fost înfiinţat în urmă cu 200 de ani şi se ţinea în fiecare duminică. Oricine putea să vină şi să vândă de toate, de la cartofi, limonadă rece şi vaze de flori la rujuri roşii şi haine de tot felul.

Câteva secole mai târziu la câteva staţii de tramvai mai încolo de târg a fost construit primul mall din România, deschis în septembrie 1999.

În cartier se găseşte centrala CET Sud, înfiinţată în 1964 şi care alimentează cu căldură şi apă caldă toată partea de est şi de sud a oraşului.

DUDEŞTI

Locul se leagă de istoria uneia dintre cele mai bogate familii româneşti – familia Dudeştilor – care începe

să îşi facă apariţia în politică în secolul 16. Aveau o casă, un palat la poalele Dealului Spirii şi un conac care încă mai există, pe strada Ilioara din cartierul Sălăjan, dar acesta din urmă este complet ignorat chiar dacă a fost ridicat la 1760. Naţionalizat pe vremea comuniştilor, după 1989 a fost dat Fabricii de Tutun Regie, ca atelier de service pentru mașini.

Tot pe moşia Dudeştillor, la 1796 a fost construit un spital de ciumaţi de către Alexandru Morunzi, un domnitor controversat, care exploata mereu populaţia. Spitalul era cel mai mare la acea dată, cu o capacitate de 500 de paturi, însă în 1835, își încetează activitatea, el fiind transformat în temniță. La începutul secolului al 19-lea încep să apară refugiaţii bulgari transformând zona prin cultivarea de legume, ajutând astfel la sporirea averii familiei. Dar până la 1814 averea şi familia Dudeşti se risipeşte, iar moşia a fost vândută unui alt boier. În 1864, Cuza împroprietărea 77 de familii de ţărani bulgari din satul Dudești. Mai târziu cartierul a început să fie renumit pentru mulțimea caselor de toleranţă şi a prostituatelor. Până la finele secolului al 19-lea calea Dudeşti înfloreşte şi încep să apară numeroase prăvălii, baruri, terase, cinematografe, deţinute în special de evrei. Azi majoritatea dintre ele a dispărut, se mai păstrează doar câteva case. Cartierul a fost inclus în perimetrul Bucureştiului abia în 1950.

23 AUGUST

Este un cartier de case aflat la marginea Bucureştiului, la capătul liniilor de tramvai 36 şi 40. A fost făcut la inceputul anilor ’70 pentru muncitorii din uzinele Republica, Faur sau Progresul. Mulţi locuitori din zonele rurale din apropierea Bucureştiului s-au angajat în aceste fabrici la îndemnul propagandei de stat.

Tototdată, în acea perioadă au avut loc nişte inundaţii puternice care au afectat cu precădere judeţul Ialomiţa, astfel că cei care au rămas fără case au luat drumul Bucureştiului muncitoresc. Terenurile din zona 23 august nu erau foarte scumpe, asa că mulţi dintre noi veniţii în oraş au achiziţionat pământ acolo şi şi-au ridicat case. Probabil că dacă Ceauşescu ar mai fi trăit, urma să ridice şi aici blocuri în locul caselor micuţe ale muncitorilor. Cartierul dispune şi de un parc generos, numit parcul Pantelimon, modernizat de curând, precum şi de un lac cu acelaşi nume, primul din salba de lacuri a Bucureştiului.

Uzina Faur s-a numit în vremea comuniştilor 23 August, însă istoria ei începe mult mai devreme. Construcţia sa se datorează omului de afaceri de origine greacă Nicolae Malaxa. În 1921 a cumpărat terenul şi a ridicat un atelier pentru construcţia locomotivelor. În 1928 a ieşit pe poartă prima locomotiva Malaxa, iar în următorii cinci ani mai fabrică încă 100 de bucăţi. Apoi, începând cu anii ’30, industriaşul ridică şi alte fabrici. Într-o călătorie pe care o făcea cu trenul se sparge o țeavă, iar lui Malaxa îi vine ideea pentru construcţia unei noi fabrici. Așa apare Uzina de Tuburi și Oțelării, numită ulterior Republica. Tot ansamblul Malaxa este în stil modernist, realizat de arhitectul Horia Creangă.

După venirea comuniştilor la putere, uzina a rămas o perioadă sub controlul lui Malaxa, însă la sfârşitul anilor ’40 a emigrat în SUA. În anii ’60 ansamblul a fost extins cu alte clădiri şi denumirea i-a fost schimbată în 23 August. În acea perioadă lucrau aici în jur de 20.000 de oameni. Faur este din 2004 parte a grupului Bega Group. În anii ‘70, Republica devine al cincilea mare producător de țevi din oțel fără sudură din lume. Revoluţia prinde uzina cu datorii foarte mari şi începe să piardă din clienţii internaţionali, astfel că până în 1995 lucreză pe pierdere şi falimentează în 2000. În 2003 este privatizată şi vândută unor ruşi care o devalizează.

CENTRUL VECHI

Centrul vechi face parte din centrul civic şi este compus din 48 de străzi. Cea mai cunoscută este Lipscani, atestată documentar în 1589 și denumită inițial Ulița cea Mare. Strada făcea legătura între principalele artere comerciale ale oraşului şi avea prăvălii deţinute de către români, bulgari, austriec, greci, sârbi şi evrei. Câteva străzi încă mai poartă denumirea diferitelor bresle de atunci: Şelari, Căldărari, Şepcari sau Zarafi (zarafii sunt precursorii cămătarilor). Pe strada Şelari să găseau pe lângă magazinele cu obiecte de harnaşament şi bordeluri, fiind comparată cu Districtul Roşu din Amsterdam. Majoritatea negustorilor îşi aduceau marfa din Leipzig, Germania sau din Gabrovo, Bulgaria. De aici şi numele străzilor Lipscani şi Gabroveni.

Stilul arhitectural al clădirilor din Centrul vechi este diversificat şi oglindeşte perioada în care acestea au fost construite – în stil neoclasic, neobaroc, brâncovenesc sau neogotic. Pe ici pe colo se mai pot vedea urmele atelierelor meşteşugarilor de pe vremuri - ceasornicărie, optică, bijuterie. Fiecare stradă are clădiri încărcate de istorie şi pe fiecare stradă există cel puţin un monument de patrimoniu.

Decenii de-a rândul clădirile de aici au fost lăsate în paragină, iar după Revoluţie Centrul Vechi era un loc destul de pustiu, cu clădiri în paragină şi magazine specializate în vânzarea de rochii de mireasă şi accesorii pentru nunţi. După anul 2000 s-a început un amplu program de reabilitare a zonei şi curând mulţi investitori privaţi au inceput să construiască galerii comerciale sau să consolideze clădiri. În prezent, Centrul Vechi este foarte aglomerat, cu multe cafenele, baruri sau restaurante pline ochi indiferent de anotimp.

Surse:

http://enciclopediaromaniei.ro/, digi24.ro

http://www.turismistoric.ro/2015/08/titan-balta- alba-de- la-balta- ciumatilor-la- unul-dintre- cele-mai- mari-

cartiere-bucurestene/

https://cugiralba.wordpress.com/2010/05/09/bucuresti-scurt- istoric-istoria- denumirii-cartierelor-

bucurestene/

http://rezistenta.net/2014/07/prevederii-salajan- titan-ceausescu- demolare.html

http://media.imopedia.ro/stiri-imobiliare/cartierul- dristor-infiintat- de-imigranti- bulgari-transformat- in-zona-

semicentrala-16421.html

http://www.exclusivnews.ro/economie/rovana-plumb- acuzata-ca- a-pus- umarul-la- falimentarea-industriei-

de-cosmetice- din-romania.html

http://urbology.ro/targul-din- vitan-un- spectacol-stradal- vechi-de- 200-de- ani/

http://www.fundatiacmb.ro/media/20160330-spitale- disparute-ale- bucurestiului/pdf/04.pdf

http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2011/10/curtea-si- mosia-boiereasca- dudesti-cioplea/

http://adevarul.ro/news/bucuresti/povesti-legende- centrul-istoric- raiul-negustorilor- placinta-carne- om-

primii-mititei- istorie-foto- video-1_50bdefa87c42d5a663d077f6/index.html